POEZII NOI

te caut, mândro…

(prelucrare populară)

foaie verde izmă creață

m-am sculat de dimineață,

rătăcind și tot mergând,

din ochi negri rourând,

și de mândra întrebând,

„negură tristă de vară,

margine lungă de țară,

eu  pe voi v-aș întreba

nu mi-ați văzut pe mândra,

era tânără mlădiță,

prin rouă fugea desculță,

și-i înaltă, bucălată

și-i subțire, subțirea

 ca floarea de peruzea,

numai sprâncenele ei

parcă-s trase din condei,

frumoși ochișorii ei,

parcă-s doi luceferei,

iară obrăjorii ei,

doi roșii trandafirei…

am alergat pe câmp cu flori,

de seară și până-n zori,

am întrebat cucuț frumos

și mi-a cântat mie pe dos,

cum că mândra mea s-a dus,

s-a dus departe, spre apus

și m-a lăsat să rătăcesc

s-o cat în veci, să n-o găsesc.

pe pârâul lin de rouă,

lacrimile mele-mi plouă,

iar pe munți cu florile

trec în cârduri oile,

cu ele doi ciobănei

și-i întrebai și pe ei,

„n-ați întâlnit pe cărare

o frumoasă fată mare?”

„era una de plângea,

când acolo ajungea,

la fântâna Gerului

sub aripa cerului”

am căutat-o la fântână

pe frumoasa mea stăpână,

am bătut izvoarele,

am tăiat dumbrăvile,

am urcat munții spre stele,

coborând văi și vâlcele,

am așteptat ani și zile

să te găsesc, mândro, pe tine,

să-mi cazi în casă tu ca dar,

  vremea trecea însă-n zadar,

m-am întrebat de ce fugim,

tu o mimoză, eu un mim,

de ce-ai murit, de ce-am murit,

și-n lume noi ne-am risipit?

vineri, 29 iunie 2012

doină

(prelucrare după poezia populară)

pe sub cer și pe sub stele

zboară dorurile mele

ca un stol de rândunele,

zboară toate și se duc,

cum zboară singur un cuc,

și-n singurătatea lui

cată poala codrului.

săraci dorurile mele,

le bat numai vânturele,

la cârcimă le-am băut

cu zahar și cu năut,

eu în rai nu mă voi duce

că mi-a plăcut gura dulce,

dorurile pot să zboare,

eu țuc mândra pe cărare.

cântă cuce-n deal la cruce,

tu te duci și eu m-oi duce,

că eu sunt un om năuc

și după mândra mă duc…

zorilor, surorilor,

mândrelor, voi zânelor,

stați pe loc și tot ziliți,

pe mândruț nu-l întâlniți,

tot vă uitați înapoi

să vină seara la voi,

dar mândruțu-i musafir,

și cu fir de calomfir,

el umblă din floare-n floare

pe la fata lui cutare

care are căutare.

sărace dragostele,

cum mai trec ele prin apă,

nu se udă, nu se-neacă,

cum mai trec ele prin tină,

nu se-mbaie, nu se-ntină,

numai spurcatul de dor,

șade-n vârful munților

și bocește singurel,

ca glasul de porumbel.

plecă-ți, codre, vârfurile

ca să-mi văd eu mândrele,

ridică-ți tu poalele

ca să-mi văd izvoarele,

unde beam apă –n pădure

cu zmeură și cu mure

și mă culcam în vâlcea

 alături de mândra mea.

verde foaie de vâzdoace,

voinicel făr’de noroace,

nu bătea cărările,

peste toate zările

că mândra s-a măritat

și pe tine te-a uitat.

sâmbătă, 30 iunie 2012

marea

Orice val iubește viața,

Marea-l naște din genuni,

Moare valul când se sparge

Peste maluri de furtuni.

Prin Levant se-aude-un vaier,

Valul este strâns în chingi,

Zboară pe deasupra lui

Albatroșii și flamingi.

Moare valul încet-încet,

Învelit în rit etrusc,

Marea toată mă sărută

Și se luminează brusc.

Luna e-n vârtej de foc,

Pică aur peste clipă,

Noapte-i un sinistrul joc,

Cerul doarme pe-o aripă.

Se aud tăceri deșarte,

Cornul Caprei pare rupt,

Ceru-și flutură aripa

Peste noi pe dedesubt.

Peste maluri de tristeți

Vine valul și se zbate,

Liniștea se-așterne-ncet

Peste câmpu-ntins de ape.

duminică, 1 iulie 2012

a mai trecut din viață un an

Tristă oră și pustie,

Arătările se frâng sub porți,

Sufletu-mi e-un câmp de bătălie

Între cei vii și-ntre cei morți.

Bate un vânt straniu peste vechile catedrale,

Undeva se aud sunând clopotele,

Doi vraci cu niște figuri banale

Ne spun povești orientale.

Suntem și noi niște frunze,

Se plimbă vocalele pe lângă noi,

Aruncăm cuvintele lăuze

Și ne strecurăm printre soare și ploi.

Destinul nostru doarme în vatră, aproape,

Și râde precum Gioconda la Luvru de noi,

Ne spălăm de păcate cu prosoape,

Un fel de giulgiuri pline de sânge și de noroi.

Plouă  câteodată pe noi cu erori,

Suntem la cină  Iuda Iscarioteanul,

Aducem la masă un buchet de flori

Și-l uităm în vază putrezit tot anul.

Zilele trec ca tramvaiele rătăcite,

Poetul aruncă la gunoi manuscrisul unui roman,

Adio amante, adio iubite,

A mai trecut din viață un an.

luni, 2 iulie 2012

s-a lăsat încețoșat amurg

luna-și zornăie salba pe cer

când strigoii ies din cimitire

travestite viețile de morți

stau cu mâna-ntinsă la iubire.

mama s-a făcut iarbă frumoasă,

tata e-un bujor udat de ploi,

se visează tot la ei acasă,

înotând prin zloată și noroi.

grâul lor a dat în pârgă iară,

de s-a copt cine-l mai freacă-n palmă,

ca să nu se facă de ocară,

tata trage-n gând câte-o sudalmă.

astăzi în odaia lor cea goală,

doar tăcerile mai sunt prezente

și-un tăcine-n tindă într-o oală

a rămas un „dolce fariente”.

în odaia lor rămasă goală,

câteva portrete pe perete

și tăcerea mea orizontală

înecată-n  lacrimi și regrete.

toate gândurile mele curg,

peste somnolența mea lemnoasă,

s-a lăsat încețoșat amurg

în grădina noastră și pe casă.

miercuri, 4 iulie 2012