tinerețe, unde ești acum?
o, tinerețe, unde ești acum ,
pare că viața te-a pierdut pe drum,
credeam în veșnicia ta mereu,
dar tu m-ai părăsit tocmai la greu.
ai fost povară dulce pentru mine,
voiam ca zeii toți să mi se-nchine,
cu tine eu făcusem jurământ
să fim prieteni până la mormânt.
fiind creangă, creanga
înflorea,
din mugur viața mea creștea,
acum privesc cum bate vântu-n pom,
cum mugurul acela s-a transformat în om.
tu ai rămas pe drumuri tăinuite,
și m-ai lăsat în brațe de ispite
să gust din mărul domnului din rai
crezându-mă pe viață ca un crai.
credeam că piatra va rămâne piatră,
legată veșniciei peste
vatră
în măreția ei s-a stins demult,
de fulger și de timp și de tumult.
e luna plină și cerul senin,
eu stau la masă c-un pahar de vin
căldura serii este-n toi,
văd tinerețea mea în pas vioi.
sprintene cortegii trec prin minte
și le prefac pe toate în cuvinte,
le mângâi și le pun în poezie,
dar tinerețea mea nu vrea să vie.
marţi, 10 iulie 2012
am înviat din morți
am înviat din morți precum Hristos,
o parte a trupului se făcea noapte,
iar eu, cu sufletul întors pe dos
ascultam doar glasul morții-n șoapte.
credeam demult că am murit,
vedeam doar îngerii pe lângă mine,
plângeam cu fața către răsărit
și așteptam minunile divine.
priveam la lumânare printre vise,
eram ca Buddha într-o rugăciune,
ca florile de toamnă-n ger închise,
ce se prefac încet într-un tăciune.
dar am privit la cerul fără vină,
urcam în pragul morții înc-o treaptă,
era o lume nouă
și străină,
dar lumea aceea, foarte înțeleaptă.
zburam încet spre albul ei regat,
divinul umplea mila ta, durere,
și-ncet-încet pe loc m-am vindecat
și m-am trezit din vis sub alte ere.
de-atunci cu pleoapa-n spinii morții,
rog sufletu-mi mereu, mereu să fugă
de clipele barbare ale sorții
și mă afund cu Domnul meu în rugă…
miercuri, 11 iulie 2012
copilării
suvenire, amintire,
carele cu coviltire,
curg pe gura drumului,
către toamna nimănui
și eu le visez în somn,
în costum măreț de domn,
în costumul Lerului
dorm pe prispa cerului
și visez copilării,
fete îmbrăcate-n ii,
moșii satului la sfat,
mama la dereticat,
tata la coasă-n grădină,
casa scăldată-n lumină,
cerul tremurând prin ramuri,
fulgi de nea venind pe geamuri,
eu copil pe doi cai suri,
îmbrăcat în dulci armuri,
cu pușculița-n șerpar,
un voievod viteaz ce par,
iau din sanie un bici
și mă bat cu pricolici,
trec pădurea ca un modru,
pustiind deja tot codru,
pe unde apele curg,
eu mă bat cu Crai Amurg,
pe unde apele stau
eu mă bat tot cu Bau-bau.
peste boltă se anină
stelele nopții-n ruină,
pân la mine n-a pătruns,
urma smeului ascuns,
stă în plumbul lui ciudat
și m-așteaptă la vânat,
dar sub șeauă și canaf,
am să-i scriu un epitaf.
unde ești, divină mânză,
care te-am pictat pe pânză,
din frumos genunchiul tău
joacă zaruri dumnezeu,
din țurloaie țâțele
și-au făcut ghem mâțele
și din coapsa ta încinsă,
praf de stea prin iarbă ninsă.
te-am purtat un an pe brață
ca pe cea mai dragă țață
te-am căutat peste tot
ascunsă-n lumea lui Lot,
te-am căutat și prin fântâni
dar am găsit doi bătrâni,
faraoană cu ochi murgi,
unde dracului
te duci?
faraoană, cer de lapte,
hai, vorbește-mi doar în șoapte,
vino pe plai de iasomie
pe iarbă moartă, iarbă vie
o lume-ntreagă ne blesteme,
noi pe covor de crizanteme,
să mai gustăm numai
odată
otrava dulce, blestemată…
și-apoi să ne nemurim
mai la deal în țințirim.
joi, 12 iulie 2012
politica
Cu ochiul face târfa, mangafale,
La marțafoi, golani și haimanale,
Cu gesturi mari se apără licheaua,
Cu nasu-n vânt trăgând pe nas luleaua.
Ne-a dus pe toți în largile haznale,
Făcând din țara noatră mascarale.
Plecăm de-aici, prostia e a noastră,
Deșteaptă țară pe o mână proastă.
Aici prostia este vie, începe
Cu-atâtea smârcuri fade și otrepe.
Deșteaptă-l, doamne, pe român din somn
Ca să trăiască-n țara lui ca domn!
vineri, 13 iulie 2012
a căzut noaptea pe brânci
a căzut noaptea pe brânci
în curte la nichita stănescu
și l-a găsit îndrăgostit de o stea,
de ce ești tristă, iubita mea?
nichita dormea somnul de veci,
sunând clopotul lunii pe cerul surpat,
în cristal de cuvinte era îmbrăcat,
iubito, de ce vreai să pleci?
aleargă verbele nebune după el
într-o qadrigă cu șapte cai
viața lui stă spânzurată în rai,
un biet muritor cu suflet rebel.
osul lui, s-a făcut
piatră de jad,
și-a rămas gol un mormânt,
a fugit într-o noapte în iad,
și-a -ngropat lângă el un cuvânt.
locuiește într-un tril de privighetoare,
peste bolta albastră de vară,
iubito, pune-i pe mormânt doar o floare
și vino la mine în astă seară…
vineri, 27 iulie 2012
țară blestemată
am trecut peste carpați
ca o pasăre în zbor
și-am văzut din depărtare
cum se zbate un
popor,
peste munți și peste văi
doar tăceri
pustiitoare
și o vară secetoasă,
dominată doar de soare,
într-o stână, mai la vale,
ținem țințirim
de morți,
condamnați ca să se roage
pe la fel de
fel de porți.
lângă vatra părintească
păstrăm doina
sub cărbuni,
dorul nostru din vecie,
ce ne vine din
străbuni.
din găvanele câmpiei
am vărsat numai obol,
pentru cât am urcat singuri
soarele pe
cerul gol.
ca o țară-n părăsire,
ruine sunt peste tot locul,
parc-a ars-o, blestemată,
numai patima și
focul,
doar ființa și destinul
clădite cu meșteșug,
încearcă să mai reziste,
și-s trecute-adânc prin rug,
doamne, ce blestem ne paște,
mai întreabă
visătorul,
tot cu gândul la izvoare,
îngânând doina
și dorul,
ce destin atât de aspru
în ofrandele
din grai
încât ne-ai luat și speranța
pentru petecul de
rai.
să plecăm cu toți de-aici
căci stihia
nu-i a noastră,
cât mai este peste –ntinderi
pata unui cer,
albastră,
oare vine-apocalipsa,
turnul babel peste noi,
de-notăm mereu prin grijuri,
prin țărână și nevoi?.
evul luminii e doar amintire,
păunii umblă fulgerând moluzul ,
bruiați de vuvuzele ni s-a speriat auzul,
și ciocârlia s-a pitit, sărmana,
tocmai în codru pe la sfânta-ana.
ne vând cenușa fină de fenix,
toți voiajori având mereu un fix,
strângând averi și bani pe la chimir,
căci sunt aleși și unși cu darul mir
din znaga noastră și-au făcut palate,
în numele dreptății, libertate…
clopotnițe în cerul grav, bolnave,
își plâng durerea-n piatra de agave,
și-n despărțirea de păcat în oră,
încet-încet ei pe toți ne devoră,
își scaldă ochiul în exod prin vreme,
cu darul lor și-apucături viclene,
o țară-ntreagă s-a făcut de bașcă
cu spiritul de turmă și de gașcă.
drum de osândă urcă pelerinii
către o golgotă în depărtare,
au corpul plin de răni,
cu crucea în
spinare,
cad din piroane cuie-nsângerate,
ei, orgolioși ca toți mărunții,
privesc la pelerini, prăvale munții,
otravă, arme, trucuri cabotine,
ca să le fie lor ceva bine.
luna este plină, cerul e senin,
mii de gânduri grele de departe-mi vin,
fluturii de fosfor luminând vioi,
e căldură mare, vara e în toi,
tu, iubita mea, unde-s ochii tăi?
gânduri peste șesuri, gânduri peste ape,
unde-i gura ta ca să mă adape,
ți-am uitat făptura tot visând la țară,
ți-am uitat și pasul, glasul de vioară,
ți-am uitat și ochii, plini de albăstrele,
dar te am , iubito,-n visurile mele…
sâmbătă, 28 iulie 2012
a venit babilonul la noi
a venit babilonul la noi
să-mpartă dreptatea la doi câte doi,
hăituit de spaime, am sărit în hău
și m-am zăvorât în trupul tău.
cu părul fuior adânc, acoperit,
am săvârșit atunci un rit,
cu frica în sânge de moarte,
m-am îmbolnăvit de singurătate,
eu, trupul lui Karma, aici,
(sânii doamnei erau prea mici),
rătăcit prin iubiri iluzorii,
m-au trezit dimineața doar zorii,
târziu auzeam un vivaldi cântând
și eu memoram idila în gând,
soarele se ridica, dragul de astru,
eu nu voiam să mor sub cerul albastru.
ascultam vivaldi cum cântă pe liră,
cum umbrele zilei încet se deșiră,
ce frumos e, doamne, și ce bine,
să cobori ,doamnă, tocmai din mine,
să mergi prin lumile moarte, deșarte
tot mai departe, tot mai departe,
prin falduri cerești de plăceri,
printre amanți tăcuți și temniceri.
mai plouă încă, timpul a băut,
o băutură tare de năut,
țipete lucii prin destin roiesc
de-atâta dragoste și „te iubesc”.
trec clipele, în amintire curg,
cum zboară albatroșii în amurg,
alunecând în ploi necunoscute,
prin spaime și nevolnice derute.
duminică, 29 iulie 2012
sunt poate ultimul cocor
vreme rea, vreme bolnavă,
m-a transformat în epavă,
am în mine-o maladie,
boală de melancolie.
mi-am făcut deja palat,
cu niște pereți de ceară
și adorm singur pe-un pat
tocmai în steaua polară.
și visez la stele verzi,
în cârciuma trocadero,
(are-un vin de nota zero)
hai cu mine, de nu crezi!
cine-l bea, nu se mai scoală,
stă sub piatra funerară
și-i cântă prohodu-n veci,
șapte popi grași și zevzeci.
mai ascult și-un lăutar,
ca venit de nicăieri,
cântă seara la boieri
ce se strâng voioși la bar.
de lumea ceea de departe,
atâta haos mă desparte,
încât aici mă simt ca-n rai,
precum ciobanul de pe plai.
luna șuie-n piept mă doare,
pe geana sufletului fals,
aș vrea să fac cu tine-un vals,
doar dimineața pe răcoare.
tu dormi deja într-o oglindă,
o clipă cât mai ești cu mine
și Lină dulce, lină-lindă,
dispari în visele-mi divine.
acum mă văd cocor în zare,
dormind pe o fregată-n zbor,
sunt poate ultimul cocor
cu gusturi tandre și bizare.
luni, 30 iulie 2012
prima ploaie
prima ploaie, prima zi de toamnă,
vino mai aproape, dragă doamnă,
să ne vorbească amintiri deșarte,
desprinse parcă dintr-o veche carte.
ascultă glasul amintirilor târzii,
o, timpule, e în zadar, nu-nvii!
privește pe perete vechiul tău portret,
visând o rimă nouă la acest sonet.
târziu prin ochelari și prin pahară
s-a scurs ultima zi din astă vară
și așteptăm tăcuți cu brațele târzii
să reînviem din vechi tapiserii.
tapiseria noastră, veche, arde,
destramă lungi poeme goliarde,
se năruie pe cerul plin de nori
și mie când te văd, îmi dai fiori.
numai orpheu dă glas iubirii sfinte,
prin părul tău de aur, prin cuvinte
și ne-amintește cum a fost odată,
un trubadur îndrăgostit de-o fată…
miercuri, 1 august 2012
baladă autumnală
am o vârstă cât a lui homer, o familie, copii și
nepoți.
mulți au yahturi, mașini, avioane, amante,
eu mă laud doar cu anii care mi-au trecut pe dinainte.
am scris nenumărate versuri,
toate vorbesc despre dragoste,
despre mare, codri, îngeri, lunci, viață și moarte,
am cântat ca o privighetoare tot ce mi-a plăcut pe
pământ.
în exilul meu sufletesc,
deși sunt aproape de tine, țară,
mă simt așa de departe
ca și cum m-ar despărți secole de clipa de azi.
mă opresc mereu lângă un râu imaginar,
să văd cum seara, culcându-se pe văi și pe munți,
își pierde odată cu noaptea, în apă, primele stele.
aștept mereu soarele,
un taur de foc repezit să-mpungă albastrul zilei spre
infinit.
nu știu ce nume să-i dau acestei seri,
mă cutremură răcoarea și sălciile pletoase
care foșnesc în
bătaia brizei,
poate am s-o numesc baladă autumnală,
sau poate n-am s-o mai numesc deloc.
îmbrîțișez iarba pe un trunchi prăvălit,
ascult pasărea codrului-
steaua zburătoare a zânelor din Carpați,
aprinsă de
silfii din pânzele de păiajen.
bătut de raza vântului, însoțit de cerbi și căprioare,
prin această luncă a potecilor rătăcite,
eu știu că aripile mele zboară spre infinit
și mă trezesc noaptea sorbind un vis feeric
care-mi deschide în zbor cărări cerești.
joi, 2 august 2012
Cerule…
Cerule, Cerule, dă-mi un pic de nemurire,
să mai pot trăi sub Tine,
să pot urca prin adieri de vânt,
să-Ți mângâi rugăciunea cu propriul cuvânt.
sub bolta Ta albastră să pot să râd în soare,
în râsul meu să fie și formă și culoare,
cuprinsul Tău e hohot de râs strălucitor,
căci el îmi dă speranțe și-mi este-nvățător.
nu Te zăresc și totuși Te simt în depărtare,
văd îngerii zburând cu sfânta lor vibrare,
îi simt cum mă dezmiardă cu-atâta mângâiere
precum pe Cristul nostru Îl mângâi la-nviere.
în noaptea azurată sub albul clar de lună
înima mea cu Tine-ar vrea să stea-mpreună,
vom fi ca două flăcări ce vor arde pe sus
din răsăritul falnic și până la apus.
singurătatea țese rembrantiind la stampe,
cu chipul Tău pe ceruri, pe șesuri și pe ape,
adâncul întuneric se-ntinde ca un vis,
iubirea mea e mare, tăcerea, un abis…
Tu porți iubirea noastră-,întregul univers
și eu durerea surdă a ultimului vers,
pe trepte de albastru cobor patriarhal
pe cum îmi cade vremea, ca valul după val.
joi, 2 august 2012