legendă

Ana plânge printre ziduri,

Ne cuprinde pe toți ura,

Când Manole îi ia viața,

Se cutremură natura.

Tremură mistria-n dește,

Mare semn de întrebare,

Că Manole o iubește

Și n-ar vrea ca s-o omoare.

Urcă zidul, strigă Ana,

Viața ei se stinge-ncet,

Sufletul își strigă rana,

Printre ramuri de nucet.

Culcă-te-n icoană, Ană,

Peste ochiul princiar,

Dormi pe scutec de icoană

Acolo lângă altar.

Meșterii lucrează-ntruna,

Îi dau zor ca să termine,

Peste deal răsare luna,

Iată, domnitorul vine.

Vreau să nu mai fie alta

Ca această mănăstire,

Zice vodă, trântind poarta.

Ana strigă din zidire…

Și-a văzut lăcașul sfânt,

Vodă cere să-i omoare,

Și le-a pregătit mormânt,

fără schele, doar să zboare.

Și-a visat Manole sfântul,

Când sărea să-și taie cale

Că-i va fi pe veci mormântul,

O fântână -acolo-n vale.

Și-au căzut și au murit,

Doar Manole și-a luat zborul,

Și-a căzut  în infinit,

Din mormânt, țâșnind izvorul.

duminică, 27 mai 2012

cântă cocoșii

cântă cocoșii

 sus pe burguri,

al treilea cântat,

al treilea păcat,

cântă cocoșii

 sus pe burguri,

al treilea cântat,

 al treilea oftat,

speriat

de umbra ta caldă,

m-am pitit în mine

 ca un spiriduș,

așteptând lumina

 dinspre răsărit,

se ruinează clipa

de când ne-am iubit,

umblă prin albume

chipu-ți fără nume,

ca o suvenire…

ne-au căzut

 la cina rece

fimiturile din rai,

și le-am adunat pe toate,

ca-n poveștile cu crai.

tu erai o cerșetoare,

eu eram un cerșetor,

din găvanele de linguri

vărsam domnului obol,

bir din pâinea

 noastră frântă

și din vinul cuvenit,

am băut ca doi nebuni

și-am uitat de ce-am venit.

ne visam la Bellagune,

cu gondolele pe cer,

tu o fată de minune,

eu un biet gondolier

și-n morgane-mpărății

ne jucam ca doi copii,

în frumosul nostru vis

ne-am trezit

 pe la zenit

c-am căzut ca într-un vad

drept în tartarul din iad.

cântă cocoșii

 sus pe burguri,

noi ardem în iad

pe ruguri.

licăr blond

 de lună plină,

în noaptea noastră,

senină,

ies la nimfe din izvoare,

driade nepăsătoare,

lebede, albe, morgane

dansând pe ape-gorgane,

peste rânduri și-n cadențe,

îmbrăcate toate-n zdrențe.

ăsta-i timpul tuturor,

un dezmăț de nervi furor,

coborâm în iad cu Dante,

în piano și andante,

oameni răi, copii, amante,

ambalați în briliante,

dăm ocol în hăuri vaste,

butonând mereu la taste.

luni, 28 mai 2012

golgota n-o urcăm singuri

golgota n-o urcăm singuri,

luăm pe cineva cu noi,

un boem de trei parale,

printre fulgere și ploi.

e grea crucea din spinare,

s-o cărăm singurei-cuc,

ne trebuie ajutoare

vreo femeie, vreun bărbat,

care s-a născut năuc.

ne alegem din culoare,

poate roșul, galben -pai

nuanțe de disperare,

s-ajungem mai iute-n rai.

păsări albe peste ape,

prin păduri doar lupi flămânzi,

vor mereu să se adape

doar cu umerii tăi blânzi.

cerbi timizi cu stele-n frunte,

să ne bea apa din rai

vor mereu să ne înfrunte,

pe acel picior de plai.

sub geamul oricărui gând,

doar un ochi și-un glas râzând,

de ofrandele din rai

risipite în azur,

în melancolii de mai…

tu, zi, tu, dragă înnoptare,

tu dor, tu vis și alinare,

tu, cer cu lună și cu stele,

odoarele iubirii mele,

lăsați-mă fără clipite,

să dorm pe perne de ispite,

în neumbrita izbăvire,

cu dragoste și cu iubire.

împleticit în vechi cadențe,

aș vrea vreo două-trei absențe,

să scutur zgura de pe suflet

că sunt sătul de-atâta umblet.

nu-i vremea de întoarsă cale

ca să-mi mut viața mai la vale,

mizez pe un final absurd

ca sufletul să-mi fie surd

și ochii orbi, precum și Lear,

să-mi cânte moartea la clavir,

pe unde somnul de petale

mi se așterne iar în cale,

pe unde sunt doar văi de stele

și cerul singur peste ele…

marţi, 29 mai 2012