POEZII

aştept

se piedre toamna-n neguri aurii
scuturându-şi frunzele pe spinările munţilor,
apele curg în eternitate,
tăceri halucinante se-aştern peste bizantine icoane
şi doine de demult urcă la munte
odată cu mioriticile mele gânduri.
aştept zăpezile albe care să-mi mângâie privirea
şi să-mi ungă sufletul cu mirul colindelor.
aştept ca amurgul să se facă silabe, vorbe,verbe, proverbe,
din care să ţes poeme de vis.
aşţept din fereastră să mi se destrame cerurile, cărările, potecile,
şi umbra ta să apară din geana zorilor,
să cobori pe scări de mătase
lăngă căminul meu în care arde dulce focul
când ninge fantastic, doamna mea de dor.
aştept să te adun din amintiri
să fac din tine o regin-a nopţii
cu care să colind palate de mărgean,
s-adorm pe braţul tău plin de miresme
şi să te-alint cu vorbe dulci de catifea.
aştept să te întorci în nevăzutul nopţii
pe aripile iluziilor ucise, aşa castă, plină de candori
să umbli desculţă prin sufletul meu,
cu părul despletit ca o naiadă lângă care ard stelele...
aştept să-ţi pun la cap pe perna moale
piatra mea de inel cu care să te vrăjesc
şi-apoi pe un armăsar de argint să te fur
şi să fugim, duşi de vânt, într-un pustiu fericit...

aştept fulgii de nea ca-n poveştile lui Hofmman
să intru-n legendă cu tine de mână,
în nunţi de argint, cu muzici divine...
aştept şi mă-ntreb: nu mai vine?

25 noiembrie 2010

timp răstignit

timp răstignit pe-o cruce din păresimi
cine a ucis în tine vlaga-ţi toată?
de ce-ai rămas ca un schelet de leşuri
precum rămas-aHorea tras pe roată.

cine ţi-a furat stelele de pe cer
şi cine luna, transformată-n bombă,
de ne-a lăsat cu ochii plini de lacrimi
înaintând prin vremi ca-n catacombă.

cine ţi-a-nfipt lancea-n inimă
cu otravă şi foc de te-a lăsat fără grai,
o, Doamne, o Doamne, ţine-mă,
deznădejduit tu te rugai.

din morţi te scoală falnic ca Hristos
şi înviază iar a doua oară,
adună leşurile de pe jos
şi fă din noi o dulce primăvară.

tu,Cronos, făurit din foc ceresc şi tină
du mai departe destinul astei lumi,
ai grija şi de noi şi fii cu milă,
ridică viaţa noastra pe-alte culmi.

26 noiembrie 2010



ochiul lui şiva

smulgându-mă din marele abis
spre lumea care clocotea de viaţă,
de-odată m-am trezit aşa din vis
un vânzător de vechituri în piaţă.

ochil lui şiva mă privea agale,
mă urmărea din lumea lui străină
de sus, de-acolo, cu porniri regale
şi cu puterea lui de zeu, divină.

tinereţea dulce, călătoare,
amintirea de azur mi-o curmă,
o aud cântând în depărtare,
cum aş mai putea să-i dau de urmă?

mă urmăreşte ochiul lui cel rece,
al treilea ochi ce vede de departe,
atent la timpul care vine, care trece,
scriindu-mi zodiacul într-o carte.

în târgul meu dacă mă mai întorc
îmi scutur sufletul de mană şi de rouă,
din ochiul zeului eu am să storc,
vreo două lacrimi, barem două...

satul s-a mutat în cimitir

satul s-a mutat în cimitir,
înăbuşit prin rădăcinile salcâmilor,
noaptea ţăranii vorbesc unii cu alţii,
istoviţi de muncă, privesc stelele cum cad în fântâni,
şi ascultă doinele de jale cum se rostogolesc pe dealuri,
cântate de flăcăi la fluier.
unii povestesc cum a fost în război
sau cum a fost prima dragoste,
când li s-au aprins călcâiele după iubitele lor .
de-atâta timp oasele lor au putrezit,
miroase-a mucegai şi-a tămâie,
numai ochii s-au mutat pe cer
şi s-au făcut stele.
acum privesc cum ard focurile de lăsata secului
pe dealurile lor de baştină...
picioarele îşi caută cărările de odinioară,
tălpile lor calca pe poteci de sânge,
tânjind după lumina petalelor de îngeri
şi ei adună aştrii bătuţi în cuie pe cruci,
întrebându-se unde se mai duc sau de unde vin.
casele lor călătoresc pe câmpuri,
lunatice stau încuiate cu câinii legaţi la porţi.
privesc uimiţi cum arde câmpia-n toiul verii
şi cum picură câte-o stea peste cocoşii acoperişurilor.

ei nu ştiu că s-au născut din pântecul unei stele
şi tot în pântecul ei s-au ascuns precum hârciogii,
călătorind prin sambala.
lor nu le mai e teamă că dorm în gura întunericului
unde picură-n hău săgeţi de fulgere,
clipa lor e adâncă cât veacul, în ea zac păstorii
când luna cade-n goluri de ape
şi stelele nuntesc cu brazii hore de vis...

în veşnicia secundei mâine vom fi prieteni cu ei
pe gura de rai în ochiul marelui adânc al sambalei.

26 noiembrie 2010


cetăţi dărâmate, cetăţi reclădite...


Îmi frige tălpile nemilosul de timp,
Tălpile goale de beduin,
Toate coşmarurile după mine se ţin
Şi nu pot ajunge-n Olimp.

Alerg ca nebunul prin vreme,
Culegând coşmaruri şi hule,
Am trecut peste hopuri destule
Cin’ să m-ajute, cin’ să mă cheme?

Ce dureroasă a fost dărâmarea
Cetăţii de aur din inima mea,
Deşi dorul de ea mă chema,
Eu îi pierdusem demult cărarea.

Ochiul lui Şiva mă căuta prin vreme,
Străin, ca un far părăsit,
Eu prin sahare umblam rătăcit,
Cin’ să mă-ndrume, cin’ să mă cheme?

Doar lumina miloasă a Căii Lactee,
Mi-a arătat încotro să mă duc.
În ea era fericit un ochi de femeie
Care mi-a spus încotro să apuc...

Eu nu ştiu ce-a fost, amintire sau vise,
O altă cetate din fum am clădit,
Iubire şi doruri şi vise închise,
Doi fericiţi ce-n veci s-au iubit.

27 noiembrie 2010




arta de a muri

arta de a muri o învăţăm de la păsări,
ele mor totdeauna în zbor,
noi murim cu speranţa în suflet,
când turnurile de întuneric
se înghesuie la orizont
într-o tragică singurătate.
azvârliţi în cer, în adânc,
trecuţi fără speranţă dincolo de cuvinte,
mici, ţipând, ferecaţi, vrăjiţi,
ne spânzurăm fiinţele de iluzii.
timpul nesăţios şi brutal
ne-ngroapă amintirile în cavourile de argint
ale piramidelor sentimentale.
poteci fără întoarcere,
gânduri fără metafore,
cuiburi gingaşe de vise,
încotro ne duceţi ?
întotdeauna sosim târziu
la ospăţul zeilor,
ne ospătăm cu ce rămâne de la masa lor,
apoi ne cântăm fericirea
prin sordide cârciumi
de la marginea marilor înghesuiri urbane,
bucuroşi că au dispărut profeţii în cărţile lui aladin.
înfăşcăm viaţa prin bolboroseala timpului,
când zicem că am învins-o,
vine clipa când dumnezeu e inutil
şi ne dăm veşmintele de pomană
cerşetorilor de halebarde.

duminică, 11 iulie 2010

RUGĂ


cine-i demn de fericire,
să ia plânsul frunzei verzi,
să-l transforme în iubire,
prin pădure, prin livezi.
dintr-o lacrimă sărată,
pernă facă-si trupul meu,
ca să doarmă-n veşnicie,
străjuit de dumnezeu.
timpul nu mai are febră,
nu mai arde, nu mai rece,
în clepsidra lui nebună,
timpul toarce, timpul trece.
ca un copilaş suav
te- aşezi pe umărul meu,
şi din lacrima-ţi curată,
îmi hrănesc propriul zeu.

creşte iarba, creşte valul,
zboară pasărea-n zenit,
căntă timpul cu cavalul,
oare eu, doamne, am murit?
nu mai vreau să fiu
pustiu,
fă-mă orgă în vânt de seară
să prind dorurile toate,
doina aspră şi amară,
liră, fă-mă, sau voiară,
ca la margine de ţară
să doinesc ca şi străbunii
şi să stau la capul mumii
să-mi jelesc mamă şi tată,
c-au fost blestemaţi de soartă.

tai apusu-n beregată,
cade noaptea-n călindar,
spală-mi ochiul de-ntuneric,
dă-mi lumina, doamne, -n dar.
dă-mi lumina să mă mântui,
irişii să-i fericesc,
c-am domnit în astă viaţă
în palat împărătesc.
nu mai pot să mor o dată,
am murit de-atâtea ori,
e şi moartea o răsplată
când eşti îngropat în flori.

fă-mă rece, fă-mă cal,
ca să simt biciul durerii,
timpul cânte din caval,
printre stele-n buza serii.

taie-n cruce cărăruia
pe unde treceam odată,
fă din mine chip cioplit,
şi din ea ulcior de vatră.

nu ştiu ce să fac, s-adorm,
cu privirea către cer
sau cu ochiul meu enorm
o dorinţă să-ţi mai cer.

am urcat atâtea scări,
de mătase si de spini,
prin atâtea întâmplări
am trecut ca doi străini.
tu acolo sus în cer,
ai rămas rece la toate,
eu aici, printre străini,
între viată şi-ntre moarte.

tot visez cai verzi pe cer,
aşa ca nălucile,
care-apar şi care pier
colindându-mi luncile
şi bând apa de izvor,
dăşelaţi de-atâta dor...

adu-mi raiul cu flori dalbe,
după soare când răsare,
adu-mi mai multă lumină
după lună când e plină,
şi opreşte vânturile
gâtuieşte gândurile,
răul ducă-l pe pustie
pe la noi să nu mai vie.

ia-mă-n curcubeul tău
şi mai fă-mă pui de smeu
să fiu drag cui m-a plăcut,
fără armă, fără scut
şi la răsărit de soare
să-mi iasă mândra-n cărare
şi la răsărit de lună,
ţuc-o, doamne, pe nebună !
că din zori pân’la chindie
aşa dragă mi-a fost mie...

doamne, nu mă adormi,
că nănaş ţie ti-oi fi,
şi de-o fi să fie-aşa,
florile m-or năpădi,
păsările m-or nunti,
teiul se va legăna,
floarea îşi va scutura
peste umbruliţa mea,
frunza-n dungă mi-o cânta,:
cetioară, dragule,
acolo sus înspre cer
zboară bunul norocel,
te vor păzi mierlele,
te vor cânta mândrele,
te vor spăla apele,
dragele de văduviţe
îţi vor pune coroniţe
şi-ti vor duce dorul tau
tocmai sus la dumnezeu.

June 25, 2010

TRUPUL TĂU

trupul tău plin de foc si zăpadă
se-aduna ca edera-n zid,
cuvintele, susur de gânduri,
se pierd într-un zâmbet arid.
plin de bucurii pătimaşe,
te chem, m-adun şi te strâng
din cenuşă şi ceaţă
nu ştiu, să râd sau să plâng
de-atâta amar şi dulceaţă.
numele tău pe cerul de vară
e-o dulce povară,
aprinde sidef şi lumină
în ziua senină
când trupul de marmoră-ncinsă
cade povară,
fiinţă rară,
trecănd prin nopţile mele
atât de singure şi rebele.

surpriză înaripată în vise,
şi-o frenezie bolnavă,
mă cheamă-n edenuri închise
cântate în muzici de slavă.
se goleşte timpul în mine,
ca-ntr-o clepsidră bolnavă de dor,
simt că mă muşcă jivine
şi-n mine cuvintele mor.


cerul de vară duce numele tău,
în flăcări şi fum,
doar părul mai are aceeaşi culoare
şi-acelaşi parfum.
noaptea scaldă ţărmuri de vise
în suflet- izvor,
am îngropat inelul la poale de codru
şi, visele
care nu mor,
pe tine te vor....

17 iunie 2010



DERUTĂ

Mergem adesea şi nu mai ştim unde,
Un popor care migrează-n stol,
Să ne găsească moartea pe neunde,
Cerşind merinde pe stomacul gol.

Istoria trădată ne bagă la subsol,
Ne pierdem rădăcinile profunde,
Şi corbii vin în stoluri rotocol,
Căutători de leşuri pe oriunde.

Aşteaptă toţi ca să le spui de unde
Vine salvarea pentru noi, sărmanii,
Salvarea însă tainic se ascunde
Şi trece timpul, zilele şi anii.

De pretutindeni veştile abundă,
Unii şi-au făcut jurnal de bord,
În timp ce barcarola se scufundă
Si mor de inima, atac de cord !

Musteşte viaţa-n sucuri de nătângi,
Şi jalea a cuprins întreaga lume,
Îţi vine câteodată ca să plângi,
Parcă-i blestemul de la şapte mume.

Bat clopotele absolut degeaba,
Cu sunetul aramei, dor prelung,
Doar cioclii pregătiţi îşi mai fac treaba,
Şi nici la Dumnezeu nu mai ajung.

Noi n-avem soarta bunului Ulise
Să ne-agăţăm speranţele de zei,
Speranţa noastră a rămas în vise
Şi viaţa-n mâna unor derbedei.

12 iunie 2010

pe unde treceam odată


pe unde treceam odată
face corbul roată-roată,
cade timpul în târziu
şi locurile -n pustiu.

pe unde treceam odată
pe la mândra pe la poartă
nu mai am nicio cărare
căci a crescut iarba-mare.

pe sub umbra de la tei
au crescut spini şi ghizdei,
de când aşteptam să vie
mândra mea pe la chindie.

timpurile s-au turcit,
au trecut, s-au risipit,
valurile, vânturile,
pustiind pământurile.

apele tulburi s-au dus,
peste albii ele-au curs,
spălând pietrele tăcute
şi pe vale şi la munte.

alte vremi, aceeaşi roată,
şi din dragostea de fată
a rămas doar umbra ei
îngropată-aici sub tei.

vin toamne şi primaveri,
timpul a trecut ca ieri,
doar regretele ne umple,
ne dă albul pe la tâmple.

pun stăpânire pe noi
amintirile strigoi,
chipul de neunde închisu-l,
sărutând dorul şi visul…
20 mai 2010


sic transit gloria mundi

am urcat pe acropole
şi am găsit sentimentele
întruchipate în coloane
ioniene şi doriene
care se târau prin timp
spre infinit…

agora lui pericle
se dărâmase,
secolul lui murise,
polisul rămăsese pustiu,
numai elegiile lui hesiod
aminteau de zvonurile
serbărilor
şi de urletul mării
prin care se mai zbăteau zeii
sub horele stelelor
ascunse în strălucirea
frunţii poetului,
blând zefirul mângâindu-i
unda rece a gândului…

curse de cai,
concursuri pentru heralzi
şi cântăreţi,
în imnuri triumfale,
sub ramura măslinului
pe olympia,
trecuseră ca o amintire,
spre eternitate…

templele plângeau
în duhoarea căldurii,
părăsite de zei,
cu ochii doricelor coloane,
spre cerul senin de vară.

lumina lui, a cerului,
atât de pură şi intensă,
se reflectă în viziunea lor
asupra lumii.

domnule tales din milet,
ai cules din egipt,
ştiinţa despre stele
şi misterul cifrelor,
te-ai ascuns în ursa mică,
navigând în timpul nopţii
pe albastrele căi marine…

unde eşti pitagora?-
divinitatea e sufletul lumii,
acel nemuritor logos
care trece
de marginea timpului,
tu ai văzut în toate armonia...

victoriile
de la maraton şi salamina
au adus gloria…

templul herei
doarme peste ziduri
sub privirile lui apollo…

iar umbra lui ahile
cioplit în vasele funarare
zace trist pe aripile timpului…

te-ai înălţat din nădejdi
cu grandoare şi strălucire
şi ai coborât
în infernul timpului,
pierzăndu-te printre milenii
ca o amforă printre nisipuri.

sic tranzit gloria mundi…

2010