POEZII

TRUPUL TĂU

trupul tău plin de foc si zăpadă
se-aduna ca edera-n zid,
cuvintele, susur de gânduri,
se pierd într-un zâmbet arid.
plin de bucurii pătimaşe,
te chem, m-adun şi te strâng
din cenuşă şi ceaţă
nu ştiu, să râd sau să plâng
de-atâta amar şi dulceaţă.
numele tău pe cerul de vară
e-o dulce povară,
aprinde sidef şi lumină
în ziua senină
când trupul de marmoră-ncinsă
cade povară,
fiinţă rară,
trecănd prin nopţile mele
atât de singure şi rebele.

surpriză înaripată în vise,
şi-o frenezie bolnavă,
mă cheamă-n edenuri închise
cântate în muzici de slavă.
se goleşte timpul în mine,
ca-ntr-o clepsidră bolnavă de dor,
simt că mă muşcă jivine
şi-n mine cuvintele mor.


cerul de vară duce numele tău,
în flăcări şi fum,
doar părul mai are aceeaşi culoare
şi-acelaşi parfum.
noaptea scaldă ţărmuri de vise
în suflet- izvor,
am îngropat inelul la poale de codru
şi, visele
care nu mor,
pe tine te vor....

26 iunie 2010



RUGĂ


cine-i demn de fericire,
să ia plânsul frunzei verzi,
să-l transforme în iubire,
prin pădure, prin livezi.
dintr-o lacrimă sărată,
pernă facă-si trupul meu,
ca să doarmă-n veşnicie,
străjuit de dumnezeu.
timpul nu mai are febră,
nu mai arde, nu mai rece,
în clepsidra lui nebună,
timpul toarce, timpul trece.
ca un copilaş suav
te- aşezi pe umărul meu,
şi din lacrima-ţi abjectă,
îmi hrănesc propriul zeu.

creşte iarba, creşte valul,
zboară pasărea-n zenit,
căntă timpul cu cavalul,
oare eu, doamne, am murit?
nu mai vreau să fiu
pustiu,
fă-mă orgă în vânt de seară
să prind dorurile toate,
doina aspră şi amară,
liră, fă-mă, sau voiară,
ca la margine de ţară
să doinesc ca şi străbunii
şi să stau la capul mumii
să-mi jelesc mamă şi tată,
c-au fost blestemaţi de soartă.

tai apusu-n beregată,
cade noaptea-n călindar,
spală-mi ochiul de-ntuneric,
dă-mi lumina, doamne, -n dar.
dă-mi lumina să mă mântui,
irişii să-i fericesc,
c-am domnit în astă viaţă
în palat împărătesc.
nu mai pot să mor o dată,
am murit de-atâtea ori,
e şi moartea o răsplată
când eşti îngropat în flori.

fă-mă rece, fă-mă cal,
ca să simt biciul durerii,
timpul cânte din caval,
printre stele-n buza serii.

taie-n cruce cărăruia
pe unde treceam odată,
fă din mine chip cioplit,
şi din ea ulcior de vatră.

nu ştiu ce să fac, s-adorm,
cu privirea către cer
sau cu ochiul meu enorm
o dorinţă să-ţi mai cer.

am urcat atâtea scări,
de mătase si de spini,
prin atâtea întâmplări
am trecut ca doi străini.
tu acolo sus în cer,
ai rămas rece la toate,
eu aici, printre străini,
între viată şi-ntre moarte.

tot visez cai verzi pe cer,
aşa ca nălucile,
care-apar şi care pier
colindându-mi luncile
şi bând apa de izvor,
dăşelaţi de-atâta dor...

adu-mi raiul cu flori dalbe,
după soare când răsare,
adu-mi mai multă lumină
după lună când e plină,
şi opreşte vânturile
gâtuieşte gândurile,
răul ducă-l pe pustie
pe la noi să nu mai vie.

ia-mă-n curcubeul tău
şi mai fă-mă pui de smeu
să fiu drag cui m-a plăcut,
fără armă, fără scut
şi la răsărit de soare
să-mi iasă mândra-n cărare
şi la răsărit de lună,
ţuc-o, doamne, pe nebună !
că din zori pân’la chindie
aşa dragă mi-a fost mie...

doamne, nu mă adormi,
că nănaş ţie ti-oi fi,
şi de-o fi să fie-aşa,
florile m-or năpădi,
păsările m-or nunti,
teiul se va legăna,
floarea îşi va scutura
peste umbruliţa mea,
frunza-n dungă mi-o cânta,:
cetioară, dragule,
acolo sus înspre cer
zboară bunul norocel,
te vor păzi mierlele,
te vor cânta mândrele,
te vor spăla apele,
dragele de văduviţe
îţi vor pune coroniţe
şi-ti vor duce dorul tau
tocmai sus la dumnezeu.

June 26, 2010

SCRISORE-POEM

prietene, am aflat că ai murit demult,
am intrat la idei când am auzit ca te-a abandonat viaţa,
într-un sicriu amărât,
ce speranţă să mai am eu când ştiu că ai fost viu
şi-acum zaci cu viermii la un loc ?
tu nu te mai uiţi spre viitor,
eu nu mă mai uit spre trecut,
inima ta atrage viermii,
inima mea atrage vulturii,
noi nu mai găsim nicio ţară,
nici în stânga, nici în dreapta,
niciun râu, nicio mare,
în care să ne desfătăm şi noi
şi să fumăm o ţigară în linişte.
dacă imperiile şi-au schimbat stăpânii,
noi ne schimbăm domiciliile,
căci conştiinţele le-am schimbat de multe ori.
când vorbeam despre viitor,
tocmai atunci principiul speranţei a ieşit pe uşă,
şi-am rămas uitându-ne unul la altul chiorâş.
ce dacă am iubit aceeaşi femeie ?
pe tine nu te mai doare nimic,
pe mine mă mai doare gelozia,
şi acum mă întreb ce-ai căutat tu în patul nevestei mele,
s-a scris cam puţin despre acest episod,
poate fac din el un roman de dragoste
cu care voi rupe buricul târgului.
într-un timp îmi spuneai că vei emigra în america,
cred însă că n-ai mai avut timp,
trebuia să cearnă cineva bălegarul din cimitir.
odată şi odată toţi ajungem aici,
adio dorinţe, adică să priveşti şi tu o tăietură de rochie
mai sus de genunchi,
sau să te pierzi într-un mov,
aprins de pasiuni,
să tai privirile unei dame cu ascuţişurile ochiului,
să priveşti aterizarea unui fund de femeie
pe patul de dragoste,
să mai retrăieşti asemenea clipe,
să pătrunzi în miezul unei muzici,
în ritm de dans sudamerican,
să desfaci câteo bluză
pentru un sân în călduri,
să joci un rol pe la agenţiile matrimoniale ;
noi am fost mereu în probe,
mă refer la convorbirile noastre despre metafizică
care ne-au înnebunit,
pe tine chiar mortal,
pe mine parţial.
ce nepregătiţi am fost atunci !
nu ştiam că ereziile se pedepsesc,
la orice stare de potop tu răspundeai cu miturile genezei,
la ce ţi-au folosit toate astea ?
îmi spuneai mereu, divinizând eroarea,
că-ţi cauţi alt drum,
citeai în ochi, în astre, în forme, în cărţi, în semne,
doreai să mori la paris, în susurul senei sau pe mon parnas,
să nu ştie nimeni de tine,
să visezi că vei fi înmormântat cu alămuri de muzici militare ;
efemere gânduri, în secreta plasă a timpului,
tăcută gălăgie care a risipit incertul contur al lucrurilor.
ziceai că eşti buddha
şi aşezi timpul după alte principii,
tăiai de pe răboj toamnele,
care-ţi purtau indispozitia peste tot,
erai scârbit de iluzia urbană
şi-mi tot povesteai că e o minune când o fiinţă
îţi respiră aşa de liniştit în braţe, la piept,
în timp ce inima-ţi bate în vâltoarea unei mari pasiuni.
ştiu că eram doi nebuni care plănuiam să răsturnam universul,
şi ce mici şi imbecili am devenit
crezând că dacă murim noi, va muri întreaga lume.

25.06.2010


oameii lui goya

oamenii lui goya suntem noi înghesuiţi
claie peste grămadă
într-un abstract peisaj
care pluteşte în aer precum liliecii
pe bolta unei peşteri,
un fel de cadavre sau monştri ai închipuirii
care aspiră la imbecile iluzii de fericire,
toţi înfulecă ce pot,
mai ales priviri obscene
de femei de lut
cu sânii daţi în mugure,
pe plaje, privind lasciv spre un orizont etern,
saltimbanci sau zburători
care umplu aerul cu ţipetele lor stridente,
măscărici cu sânge rece
care ucid primăverile
în privirile lor bezmetice,
pe san francesco el grande
la curtea regală
alergând după glorie.
goya, filozoful, cunoştea psihologia noastră,
surd
el aude zbaterile misterioase
ale sufletului omenesc,
el cânta din pensulă
balada umanităţii
călare pe un mormânt,
aspirând la un alt fel de paradis.
văile raiului la el sunt pline cu oameni goi
care gâfâie si se zbat între alb şi negru,
la el scheletul este poezie
ca la buddha, shakespeare sau rimbaud.
la el culoarea cărnii se amestecă cu fumul de tămâie
într-un semiobscur
care ne face să scuipăm mirosul pe jos,
la el plouă mereu şi viaţa se zbate-n libaţii.
of, doamne, se întreaba el,
unde mai e speranţa
de ce ai făcut omul aşa de mizerabil,
să se zvârcolească claie peste grămadă
sub cerul neguros
într-un peisaj nenorocit ?
ochiul pictorului cu privirile lui obscene
vede suprafaţa lumii
în cerc,
beată,
cu păsări de lemn
expuse pe frânghii de rufe,
bărbaţi şi femei din argilă neagră,
maja dezbrăcată,
ducesa de alba
înflorind
în plenitudea fericirii,
copacii plini de taine,
statui fără grai,
în gravuri,
oraşe fantomatice,
zaragoza,
mahalale,
cimitire,
las vegas,
floarea soarelui moartă,
flori de cobalt,
şi pe napoleon
cu gloria lui de carton,
toate ciuntite de visul de emigrant,
rătăcit printre viziunile lui demonice.

duminică, 27 iunie 2010


nu daţi cu pietre în van gogh

el face parte din galeria nebunilor frumoşi
care a zvârlit copacii în aer
şi a făcut din culoare bici.
la ospiciu în saint-remy
picta pe cer cu sânge
viaţa lui
înghesuită în cafe terrace at night,
a băut, a iubit,
femei din tahiti
şi şi-a visat fericirea
ca un buchet de flori roşii
într-o vază.
în coliba lui şi-a tăiat organul auzului,
răzbunându-se pe gauguin
pe care n-a putut să-l ucidă cu briciul.
de ce se zvârcolesc personajele lui pe şevalet,
culoarea galbenă
se roteşte ca o obsesie
în peisaje,
câmpuri pustii sau ceruri învolburate şi contorsionate,
linii curbe luate de vânt,
ţărani, măturători, mici slujbaşi,
apoi un pistol cu care se împuşcă la 37 de ani.
nu daţi cu pietre în van gogh,
în sufletul lui a tâşnit umanitatea
aşa cum a văzut-o ochiul lui rătăcit


NE-AM RĂTACIT...


Ne-am rătăcit ca doi hoinari
Printre poeme puse-n ramă
Eu culegeam fluturi pe cer,
Tu nici nu mă băgai în seamă.

Făptura ta atât de rece
Pătrunde-n visurile mele,
Eu mă-nchinam ca la icoană
Iar tu te închinai la stele.

De-atunci am devenit blazat
Şi m-am retras în tenebroase,
Tu te-ai închis într-un palat
Iar eu în povestiri frumoase.

Pierdută, clipa-n departe
Plutea pe nori acolo sus
Ne mâna viaţa înspre moarte
Şi noi o luam înspre apus.

Aşa a fost să fie soarta,
Să ningă vremea peste noi
Ne-a fost închisă pe veci poarta
Pe unde intram amândoi.

( Clipe rechemându-le,
Clipe dragi inimii mele,
Fugi de ele, gândule,
Că-i blestem de gânduri rele...)

Am lăsat deschisă cartea
Ca de-o fi să ne-vedem
Să nu ne mai recunoaştem :
Doi stâini într-un poem.

03.07.2010

bat nişte clopote în depărtare

bat nişte clopote în depărtare
într-un oraş medieval,
valuri fac
aduse de vânturi,
printre neliniştitele mele gânduri.
ritmul lor,
strident şi blând
se frămâtă în sufletul meu
trec tăcut şi fără speranţă
şi-mi vine în gând miresma tămâiei
şi gustul colivei.
îmi spânzur fiinţa de dangătele lui,
nu-mi cruţă amintirile
care au luat-o razna
prin acest timp nesăţios şi brutal.
totul doare, timpule,
nebunule,
doare despărţirea de prima dragoste,
despărţirea de mama,
când a înghiţit-o pământul,
despărţrea de tată,
de prieteni,
de casa copilăriei,
de iarba brumată a dimineţilor de vară,
de amurgurile colorate în roşu,
de dimineţile albe,
de basmele cu feţi-frumoşi,
de poteca de argint
prin care pătrundeam în labirinticul vis al iluziilor,
am rămas ca-n povestea lui homer,
pe-o insulă plutitoare,
un ulise rătăcit
care spintecă întinderile pe-nserat,
solitar,
un navigator spre nu ştiu unde.
visul meu creşte în afara vremii,
inutil,
unde-mi vor rămâne palatele de vis,
în care cută a haosului îşi vor afla mormântul.

bat nişte clopote în depărtare,
între o silabă şi alta,
eu intercalez aşchii de speranţă
care mă exaltă şi mă deprimă
şi trec din obstacol în obstacol,
başbâcâind prin întunericul vremii
ca un cerşetor de halebarde.

luni, 5 iulie 2010




criza

se dedulcise lumea din bucate,
tot omul îmbuca pe săturate,
dar veni criza şi sistă ospăţul
şi-n toată lumea se opri dezmăţul.

de-acuma nimeni nu va îndrăzni
să mai trăiască doar pe datorii,
cu vile, jacuzi,amante şi case,
căci criza flămândă pe toate le rase.

când în necazuri iară am intrat,
am dat în clocot toţi cu un oftat
şi, săturându-ne de-aşa ospăţ,
rămas-am, ca-n poveşti, cu traisa-n băţ.

de-acum vom duce iar o viaţă tristă,
suflând necazul tot într-o batistă,
şi vom avea un bonus consolare,
când bate vântul gol prin buzunare...

sâmbătă, 10 iulie 2010


arta de a muri

arta de a muri o învăţăm de la păsări,
ele mor totdeauna în zbor,
noi murim cu speranţa în suflet,
când turnurile de întuneric
se înghesuie la orizont
într-o tragică singurătate.
azvârliţi în cer, în adânc,
trecuţi fără speranţă dincolo de cuvinte,
mici, ţipând, ferecaţi, vrăjiţi,
ne spânzurăm fiinţele de iluzii.
timpul nesăţios şi brutal
ne-ngroapă amintirile în cavourile de argint
ale piramidelor sentimentale.
poteci fără întoarcere,
gânduri fără metafore,
cuiburi gingaşe de vise,
încotro ne duceţi ?
întotdeauna sosim târziu
la ospăţul zeilor,
ne ospătăm cu ce rămâne de la masa lor,
apoi ne cântăm fericirea
prin sordide cârciumi
de la marginea marilor înghesuiri urbane,
bucuroşi că au dispărut profeţii în cărţile lui aladin.
înfăşcăm viaţa prin bolboroseala timpului,
când zicem că am învins-o,
vine clipa când dumnezeu e inutil
şi ne dăm veşmintele de pomană
cerşetorilor de halebarde.

duminică, 11 iulie 2010


crochiu de noapte

trenul s-a oprit la două noaptea
într-o staţie pustie,
sub clar de lună,
în depărtare oraşul scânteiază,
un roi de stele mic la orizont,
pasărea nopţii trece prin castani,
apoi trenul înoată prin întuneric,
oraşul se apropie,
ferestrele sunt închise,
sosesc casele, blocurile, caldarâmul,
zac toate ca după o ploaie
aşteptând
gloata de chipuri fără expresie
să mărşăluiască
spre nu ştiu unde
într-o dimineaţă cu o brutală răvăşire de lumină.
îmi ascult paşii,
parcă sunt singur pe pământ,
cobor din plămânii paradisului
să caut heruvimi de uri ancestrale,
ce uşor e să te prindă neliniştea
sa rămâi singur urlând, mugind, ca un leu
în intimitatea ta
astupând fisurile sufletului
şi uitările care n-au fost uitate,
adio mamă de la fereastra copilăriei,
cred că eşti obosită,
şi melancolicele mele păduri sunt acum pustii,
good by, prieteni,
voi zburaţi ca păsările toamnei,
eu în acest întuneric mă simt fericit
pentru că pot să rumeg toate dumbrăvile
prin care am trecut,
sper să înviez din nou,
nu ştiu de ce plecăm fiecare în altă parte
şi ne trezim aiurea rătăciţi.
nu putem să murim toţi la timp,
câteodată corbii răguşesc deasupra noastră,
lăsându-l pe Esenin să se spânzure singur
şi pe Eminescu să moară în ospiciu,
stoice gânduri, ruine vămuite de stranii întâmplări,
cresc în această linişte nocturnă
şi eu, călătorul ajuns la liman,
caut cheia blocului
să intru la zeus spărgând clipa în două
şi să mă incui în cuşca dragostei,
asculţând scurgerea timpului
ca pe o metaforă care ma adoarme.

marţi, 13 iulie 2010